30 oct.

Sfantu Gheorghe


Aproape 4 ore pe ape, către locul unde plec în fiecare an să -mi regăsesc o parte din suflet. Un localnic cu care am călătorit ne-a povestit despre cum e lăsat tărâmul acesta de izbeliște, despre programe de repopulare cu pește existente doar pe hârtie, despre braconieri care folosesc curentul electric şi din cauza cărora anumite specii de pește (cum ar fi somnul ) încep să sufere serios. Îmi place de el, e deschis, senin, inteligent și are un grozav simț al observației. După ce îi pun câteva întrebări, mă surprinde :”Sunteți cumva reporter?” Și chiar dacă recunosc, continuă să îmi povestească despre rănile trecute și prezente ale Deltei.
E gazdă în fiecare an pentru zeci de turiști și îmi spune : „Pentru mine banii nu sunt importanți. Important e să fiu sănătos și să îi pot face fericiți pe oamenii care vin la mine”. Mi se umple inima…
Ajungem în satul care ne primește de fiecare dată cu brațele deschise, cu oameni care vorbesc în limba lor în fața porții și apoi, atunci când le dai „Bună ziua „, îți răspund cu zâmbetul pe buze și cu un soi de bucurie în glas pe care nu am întâlnit-o prea des.
Iubesc locul acesta! Nisipul de pe străzi și de pe tălpi, apusul de pe Dunăre, marea care îmbrățişează fluviul, bărcile care se retrag anonime la pontoane, destinele oamenilor care traiesc între ape, toate sunt parte dintr-o poveste pe care o redescopăr tot mai frumoasă, de fiecare dată (sursa facebook)